sâmbătă, 3 martie 2018

VESTITORII PRIMĂVERII

    Demult, într-o țară îndepărtată, acolo unde domneau zăpada și gerul, a apărut de nicăieri o rândunică rătăcită de stolul ei.
     Tot zburând de colo-colo și încercând să vadă în zare o urmă care ar fi putut-o îndrepta spre familia ei, i s-a făcut foame. Biata pasăre s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, nici urmă de vreun viermișor gustos care i-ar fi potolit foamea; doar zăpadă pe toată întinderea. Până la urmă, se încumetă să își înfigă piciorușele în omătul rece. Ar fi vrut să renunțe la căutarea hranei, pentru că înghețase cu totul, dar stomacul ei nu mai putea aștepta. Se hotărăște și bâjbâie cu ciocul, poate ar mai găsi măcar o frunză uscată sub care s-ar fi ascuns o insectă cât de mică. 
    Ciugulind în zăpadă, găsește o frunză verde lunguiață ca lama unei săbii. ”Numai bine!”, se gândește rândunica. ”Acolo unde este verdeață, există și viață. Așa era în țara mea. Am speranța că voi găsi ceva de mâncare și pentru mine”, își spune în sinea ei și continuă să ciugulească vârtos prin zăpadă.
     -Hei, nu mă deranja! Dormeam așa de bine aici, sub plăpumioara mea albă. Mi-e frig! Învelește-mă la loc, oricine ai fi! se răstește un clopoțel alb cu un moț verde; pesemne că purta o căciulă, atât de frig îi era.
     -Un clopoțel în zăpadă! rostește mirată pasărea. Spune-mi, te rog, ai văzut vreun viermișor, acolo, sub plăpumioara ta de nea? Îmi este foarte foame și nu văd decât zăpadă în jur. Piciorușele mi-au înghețat, iar aripioarele abia dacă mai pot zbura din cauza frigului.
    -Nu am văzut nimic. Am dormit până să mă deranjezi tu! spune furios clopoțelul alb căruia abia i se vedea căciulița verde.
    -Iartă-mă! Nu am vrut, se scuză spășită și dezamăgită pasărea. Ce mă voi face eu singură, flămândă și înfrigurată în ținutul acesta alb? 
    Soarele, care de mult timp nu mai încălzise pământul din țara aceea de gheață, i-a auzit deznădejdea puiului de rândunică și a trimis o rază care să-i dezmorțească aripioarele și să se poată salva de gerul năprasnic. Pasărea a simțit căldura firavă a soarelui și puterile i-au mai revenit. Raza sfioasă a atins și zăpada de deasupra micului clopoțel. Neaua a început să se topească încet, iar clopoțelul a căscat, și-a deschis ochii și și-a întins frunzele.
      Mirat fiind de puterea sa, văzând minunata plantă din zăpadă, soarele a trimis din ce în ce mai multe raze ca să încălzească pământul înghețat. Odată cu ele, a fost chemată și Zâna Primăvară, care a înviat toată natura. Au apărut insectele, plantele, iar copacii așteptau nerăbdători să înmugurească. În zare, se vedeau păsări care admirau minunea ce s-a petrecut pe întreaga întindere de pământ.
    Mica rândunică s-a împrietenit cu clopoțelul care se transformase într-o floare frumoasă, cu căpșorul alb, ce încă își păstrase căciulița cea verde pentru că încă îi era frig. În timp ce se minunau împreună de peisajele care se transformau sub bagheta magică a Zânei Primăvară, se apropie de cei doi câteva rândunici dintr-un stol. Mica pasăre îi recunoaște imediat:
    -Ghi! O! Cel! i-a strigat ea pe cei trei frați ai ei de care se pierduse și pe care i-a îmbrățișat cu bucurie.
     -Surioara noastră dragă! Ne-a fost teamă că te vom pierde pentru totdeauna. Dar cine este micul tău prieten?
     -Este o floare-clopoțel. Nu-i așa că e o floare frumoasă? Ai un nume, clopoțelule?
     -Nu am. Credeți că îmi puteți da voi un nume?
   -Te voi numi Ghiocel, în amintirea reîntâlnirii mele cu frații mei iubiți și în speranța venirii primăverii, pentru că tu ai apărut odată cu prima rază de soare care m-a salvat și pe mine. Acum eu voi pleca împreună cu familia mea să vestim venirea primăverii pe aceste meleaguri și să le povestesc oamenilor despre prietenul meu, Ghiocel.
     -E un nume minunat, prietena mea! Îți mulțumesc! Datorită ție mi-am scos capul de sub zăpadă și pot admira frumusețile aduse de Zâna Primăvară. Îmi pare rău că ți-am vorbit necuviincios atunci când m-ai trezit din somn de sub plăpumioara de nea.
    Spunând acestea, ghiocelul și-a plecat capul, rușinat fiind de vorbele adresate rândunicii când a fost deranjat din somn. De atunci și până acum, cei doi prieteni, rândunica și ghiocelul, se reîntâlnesc în fiecare an primăvara. Ghiocelul încă mai este sfios și își ține capul plecat, amintindu-și de cele spuse de el acum mult timp către mica rândunică.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu