A fost odată un greieraș căruia îi plăcea tare mult să cânte la chitara lui. Vara, când serile erau mai călduroase decât în restul anului., greierașul își lua chitara în spinare și stătea în iarba verde. El iubea tare mirosul de iarbă proaspăt cosită, așa că ieșea la plimbare și cânta în vecinătatea casei sale.
Oamenilor le plăcea mult cântecul micuței vietăți și îl ascultau în fiecare seară cu plăcere la lumina lunii de pe cer.
Cineva, însă, nu era prea încântat de instrumentul zgomotos al micului greier. Furnica, vecina greierașului, era foarte deranjată de cântecul pe care îl auzea în fiecare seară până târziu. Ea muncea mult în timpul zilei și dorea ca seara să doarmă pentru a fi odihnită ca să poată strânge provizii pentru toamna care se apropia cu pași repezi.
Într-o seară, furnica își dă seama că nu mai aude cântecul greierașului și se bucură nespus, pentru că astfel se poate odihni după o zi istovitoare de muncă. A doua seară, la fel, nici urmă de greieraș. După o săptămână în care chitara nu s-a mai auzit, cei doi vecini se întâlnesc.
-Vecina mea furnică, ce bine-mi pare că te găsesc!
-Ce e, greierașule? Ți-ai pierdut chitara? întreabă furnica și pufnește în râs.
-Nu, s-a rupt o coardă din chitară și acum nu știu ce să mă mai fac. Ai putea să mă ajuți să o repar? întreabă plin de tristețe micul greieraș.
-Da` cum să nu! Tu m-ai întrebat cumva pe mine dacă pot dormi din cauza cântecului tău? Vecine, eu acum muncesc și nu am timp de problemele tale.
Greierașul își pleacă spășit capul și se îndepărtează deznădăjduit de furnică.
În acea seară, furnica se trezește într-un zgomot asurzitor. Oamenii vorbeau foarte tare, fiind indignați că micul greieraș nu mai venea să le cânte. Vecina furnică ar fi dat orice să îl aducă înapoi pe greieraș, pentru că zgomotele provocate de oameni erau mult mai neplăcute decât cântecelul din chitară.
După câteva zile, greierașul a reușit să-și repare chitara, înlocuindu-și coarda stricată cu cel mai subțire fir de iarbă pe care l-a găsit. El abia aștepta să-i încânte din nou pe oameni.
Toți s-au bucurat la auzul minunatului cântec. Până și vecina furnică a fost fericită în sinea ei că zgomotele oamenilor au dispărut, însă nu i-a mulțumit greierașului că a revenit și nici nu i-a cerut scuze că nu i-a oferit ajutorul.
A trecut și vara cea călduroasă, iar toamna cea mohorâtă își intrase în drepturi. Vântul bătea cu putere, iarba începuse să se veștejească, ploaia cădea cu repeziciune pe pământ. Căsuța furnicii fusese inundată. Vai și-amar de capul sărăcuței ființe! Unde să meargă ea? Avea multe provizii, nu voia să le lase în casă, iar ea să plece și mâncarea să piară în apa care se tot aduna la marginea casei ei. Într-un final, își amintește de vecinul său, își ia câteva provizii cu ea și îndrăznește să bată la ușa greierașului.
-Vecine, ajută-mă, te rog frumos! Casa mea a fost inundată de ploaia aceasta rece și nu am unde să mă adăpostesc.
-Intră, furnică! Te voi găzdui eu toată iarna. Să nu îți faci griji!
-Dar ce vom mânca? întreabă îngrijorată furnica.
-Am și eu proviziile mele.
-Dar credeam că tu doar ai cântat toată vara, nu știam că ești și harnic.
-Cât timp am cântat, oamenii m-au ascultat și mi-au răsplătit truda. Mi-au oferit firimituri de pâine și resturi din hrana lor. Astfel, eu am strâns și am cămara plină.
-Mă bucur mult, greierașule. Îmi pare rău că nu te-am ajutat atunci când ai avut nevoie. Acum văd cum e să fii la ananghie. Îți mulțumesc mult pentru generozitatea ta. Ești un adevărat prieten și nu o să te mai judec niciodată pe nedrept. Aș vrea să îți ascult cântecul în fiecare vară.
Așa au devenit prieteni greierele și furnica. Greierașul a dovedit că este o făptură harnică, dar și darnică. El nu doar se distrează cântând, ci muncește cu adevărat și îi bucură pe oameni cu cântecul său în fiecare vară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu