SERBARE TRADIȚIONALĂ DE CRĂCIUN

Conținutul serbării a fost conceput ca un duet al grupelor mare și mijlocie.

Bine-ați venit la serbare!

Să vă facem o urare.

Cei din grupa mijlocie                  

Vor să fac-o bucurie.

Astăzi, în prag de Crăciun,

Obiceiuri din străbuni

V-arătăm. Cântăm, jucăm

Și cu drag vă colindăm.

(se aude o bătaie în ușă)

Ce se-aude? Cine bate

Chiar în prag de sărbători?            

Le dăm câteva bucate,

Poate sunt colindători.

(intră grupa mare cântând ”Bună dimineața la Moș Ajun”, iar grupa mijlocie împarte nuci, mere și covrigi colindătorilor)

Aho, aho, copii și frați,

Lângă noi v-alăturați.

Pe la voi noi am venit

Și-acum ne-am reunit.                   

Tare-ar vrea și grupa mare

Să vă facă o urare.

Sună clopoțeii, sună,

Hai să urăm împreună!

Am pornit a colinda

Pe la case a ura

De belșug și sănătate,

Bucurii nenumărate.                     

Iarna deja a sosit

Și din case ne-a urnit,

Căci zăpada albioara

Se așterne-n toată țara.

Ne-alergăm, ne bulgărim,

Prin zăpadă toți sărim.

Bucuria noastră-i mare,

Râdem fără încetare.                     

Dar Crăciunul este-aproape,

Noi, de la oraș și sate,

Colindăm în sus și-n jos

Și îl vestim pe Hristos.

(”Astăzi S-a născut Hristos”)

Brăduleț împodobit

Cu beteală și steluțe,

Multe globuri de argint

Și cu mii de luminițe,                     

Tare mult te-am așteptat

Ca sub tine să găsim

Darul ce l-am meritat

Și de-un an noi îl dorim.

Te-am împodobit cu drag,

Toți în jurul tău cântând

Și-admirându-te din prag,

Noi, copiii-așa zicând:                     

”O, brad frumos, cetina ta

Nicicând nu se-ofilește,

Pe toți ne-ndeamnă-a colinda

Și ne înveselește”.

Cu toții suntem fericiți

Că minunat mai ninge.

Copii, cu toți-acum veniți

Zăpada a atinge!                             

Să facem bulgări, să cântăm,

Să scoatem săniuța,

Plecăm acum să colindăm

Și să umplem punguța.

Anul repede-a trecut,

Sărbătorile-așteptăm.

Între timp, am mai crescut,

Cadouri noi merităm.                      

Dar mai mare-i fericirea

Că e vremea să urăm.

Să vină din cer mărirea,

Cu toți să ne bucurăm!

(”Deck the Halls”)

Să ne bucurăm cu toții

De sărbătorile ce vin.

Părinții, bunicii, nepoții,

Aroma iernii s-o simțim.               

Crăciunul e familie,

Unde toți se iubesc

Și cu-această ocazie,

De-anii trecuți îmi amintesc.

Mama, cu bucate-alese,

Ne-mbia la degustat.

Cozonacii îi scosese

Din cuptor și ne-a tăiat                    

O felie caldă, mare,

Rumenă și mirosea

În casă a sărbătoare,

N-așteptam, nu se răcea.

Iară tata pregătea

Casa pentru sărbătoare,

În brăduț a pus o stea

Cu noi, micile-ajutoare.                 

De-aici încă nu plecăm,

Suntem veseli și spontani,

”Crăciun fericit” urăm

Și un sincer ”La mulți ani!”

(”We wish you a Merry Christmas”)

E sărbătoare și e joc,

Răsună clopoțeii

Să fim cu toții la un loc.                 

Bunicii, nepoțeii,

Priviți în sus ce strălucește,

O stea pe cer apare,

Ea o lumină răspândește

Dincolo de hotare.

Ea ne anunță că din nou

Copilul Sfânt se naște,

A apărut ca un cadou

Și lumea o renaște.                      

Călăuziți suntem de stea

Ce an de an răsare.

Noi o așteptăm să stea

Și iarna viitoare.

(”Steaua sus răsare”)

Veselie și colinde

Și zâmbete uriașe.

Sărbătoarea se întinde

Peste sate și orașe.                       

Noi, în straie populare,

Vă aducem voia bună.

Nu e loc de supărare

Când ne strângem împreună.

Amintirea de azi fie

Un prilej de bucurie

C-au venit colindători

Noaptea pe la cântători                   

Să ureze tuturor

Să aveți în case spor,

Să fiți tare fericiți,

Să trăiți, să înfloriți!

Locu`-n care-am colindat

Fie binecuvântat.

Să aveți parte de bine

Și în anul care vine.                         

De urat, am mai ura

Pentru a vă bucura.

Vă lăsăm! Mi-am amintit!

Un dans noi am pregătit!

(dans grupa mare)

(colindă grupa mijlocie ”Domn, Domn să-nălțăm”, în timp ce grupa mare împarte mere, nuci și covrigi colindătorilor)

Atmosfera de azi este

Magică, de poveste.

Crăciunul sărbătorim,

Spor în case vă dorim,                  

Pace-n suflet, sănătate

Și belșug s-aveți în toate.

Tot e-o zi de sărbătoare:

Să facem o horă mare!

(dans grupa mijlocie)

MAIMUȚA NĂZDRĂVANĂ

Maimuțica năzdrăvană
La picior are o rană.
Printre copaci s-a jucat,
A fugit, s-a-mpiedicat.

Mama i-a tot spus mereu
Să n-alerge. Aoleu!
Maimuțica tare plânge,
La genunchi îi curge sânge.

Mama pansament i-a pus,
Apoi la medic s-au dus,
Rana iute-a vindecat.
Maimuța s-a bucurat.

După ce s-a întâmplat,
Ea nu a mai alergat
În copaci. Și-a ascultat,
Regulile-a respectat.

ANIMALELE DOMESTICE

Animale de la fermă
Sau lângă om trainice,
Herghelie, cârd sau turmă,
Se numesc domestice.

Cățelul cel bucuros
Toată ziua-ar roade-un os.
Stăpânul de-l îngrijește,
Pe om câinele-l păzește
Și mereu îi dă de veste.
Cel mai bun prieten este!

Pisicuța se alintă,
Peste tot este atentă.
Șoricelul de-l zărește,
Pitită îl urmărește,
Se joacă și îl înhață.
Vai! Ce pisică glumeață!

Vaca la pășune merge,
Iarba proaspătă-și alege.
Apoi, bunica ne-aduce
Să bem laptele cel dulce.
Din laptele vacii face
Brânză. Tare mult ne place!

Calul, animal puternic,
De plimbare este dornic.
Cu bunicul merg prin sat
În căruță, la arat.
Calul face brazdele
Și ară ogoarele.

Oile și caprele
Tare iubesc soarele,
Vara ele stau la stână.
Oile au multă lână,
Iarna să ne îmbrăcăm.
Lapte bem, brânză mâncăm.

Purcelul stă în coteț,
Mănâncă porumb, nutreț.
Tot mereu se murdărește
Și-ntruna se bălăcește.
Îi e foame, e grăsun,
Stă la masa de Crăciun.

Păsările din ogradă
Vor să dea iama-n livadă.
Rațe, curci, găini și gâște,
Nu vor să facă liniște
Decât când afară plouă.
Au noroc că se mai ouă!

Aceste-animale, să știi,
Ne aduc multe foloase,
Iar când la bunici mai vii,
Să ai amintiri frumoase!

AMINTIRI DE PAȘTE

Toată lumea-i bucuroasă
Astăzi. Iar cu mic, cu mare
Să ieșim cu toți din casă.
Este-o mare sărbătoare.

Când eram copii la mama,
Sărbătorile erau
Diferite. Și bag seama
Că alte lucruri contau.

Atunci, în copilărie,
Iepurașu`-l așteptam
Și săream de bucurie
Când cadouri noi găseam.

Mama, cu bucate-alese,
Ne-mbia la degustat.
Cozonacii îi scosese
Din cuptor și ne-a tăiat

O felie caldă, mare,
Rumenă și mirosea
În casă a sărbătoare.
N-așteptam, nu se răcea.

Tata, prin gospodărie,
Mielul îl tot pregătea
Ca să-l pună-n farfurie
Mama, după ce-l gătea.

Ouăle, la loc de cinste,
Așteptau să le-nroșim.
Stăteau în spații înguste,
Ne rugam să nu greșim,

Să nu spargem unul, două.
Tot mama ne ajuta
Și la înroșit de ouă.
Toată treaba o făcea.

Acum, de Paște, îmi doresc
Să fiu la-ai mei acasă,
Să stau cu ei, să-mi amintesc.
Ce dor îmi e de casă!

ALBINA

În grădina casei mele
Cea plină de floricele,
Apăru ca o străină
Zumzăind mica albină.

Ea zboară din floare-n floare
Și-ncearcă din fiecare
Polenul. În stup îl duce
Pentru mierea cea mai dulce.

Apoi surorile-și cheamă,
Vin cu toate fără teamă.
Florile le iau la rând,
Vesele le văd zburând.

Zi de zi din greu muncește
Și de stup se îngrijește.
E-o ființă harnică,
Puternică, darnică:

Miere pentru om ea face.
Dacă nu-i lăsată-n pace,
Dintr-odată vine, pac!,
Și înțeapă cu-al său ac.

NU LĂSA PE MÂINE CE POȚI FACE AZI

     Petrică era un băiețel în clasa a patra cam leneș și neascultător. Era mofturos în fiecare dimineață atunci când mama îl trezea ca să se pregătească pentru școală:

     -Mai lasă-mă cinci minute, mamă!

     -Vei întârzia la școală, Petrică, și îi vei deranja din nou pe colegii tăi.

     -Atunci nu voi lua micul dejun, mormăi băiatul.

     -Ar trebui să mănânci de dimineață ca să te poți concentra la ore.

     -Atunci voi mânca, dar nu mă voi spăla pe dinți, își încercă Petrică norocul.

     -Băiatul mamei, grăbește-te și fă tot ceea ce trebuie, așa cum te-am învățat!

     Petrică se ridică greoi din pat și se pregătește de școală. Mănâncă puțin, se spală pe dinți în grabă, se îmbracă repede, din neatenție își încalță șosetele pe dos, pleacă nepieptănat și cu urme de pastă de dinți în jurul gurii.

     Pe drum, se întâlnește cu colega sa de bancă, Diana.

     -Iar ți-a fost lene să te speli la gură, Petrică? Și ce e cu părul tău ciufulit? S-au bătut cocoșii în capul tău de dimineață? îl întrebă Diana cu mustrare pe băiat.

     Diana era o fetiță tare silitoare și ascultătoare și încerca să îi ofere povețe lui Petrică de câte ori avea ocazia și chiar avea grijă de el.

     -De îndată ce ajungem la școală, să îți speli fața și să îți aranjezi părul, altfel colegii noștri iar vor râde de tine și nu cred că îți dorești asta.

     -Biiiiine, o să merg! spuse spășit Petrică.

     -Ai început să lucrezi la proiectul pentru săptămâna viitoare? întrebă Diana.

     -Care proiect?

    -Nu-mi spune că iar n-ai fost atent la doamna învățătoare. Proiectul acela la care participă toți elevii școlii, în care trebuie să povestim o carte pe care am citit-o și să adăugăm câteva desene făcute de noi pe baza cărții. Vom primi premii și trebuie să îl predăm doamnei învățătoare lunea viitoare.

     -Mai e timp, nu mă grăbesc. Mai e o săptămână, spuse liniștit Petrică.

    -Eu cred că ar trebui să începi să lucrezi. Timpul trece și nu m-aș mira să lași pentru sfârșitul săptămânii. Să știi, premiul cel mare este mașina pe care ți-o dorești.

     Petrică își dorea tare mult o mașină cu telecomandă pe care o văzuse la vărul lui și pe care părinții i-au promis că o vor cumpăra atunci când va fi mai ascultător și mai atent la școală. Băiatul, însă, nu-și schimbase comportamentul, crezând că o va dobândi la un moment dat.

     Zilele treceau, iar vorbele Dianei începeau să se adeverească. Băiatul ajungea acasă, se uita la televizor, își făcea în grabă temele și se juca până când se înnopta și era timpul să doarmă.

     În sâmbăta dinaintea predării proiectului, Petrică voia să înceapă să lucreze pentru a câștiga mult râvnitul premiu. Deodată, cineva bate la ușă. Erau câțiva prieteni mai mari care îl chemau la joacă în curtea din spatele blocului. Petrică nu putea rata un meci de fotbal într-o zi atât de frumoasă.

     Se întoarse de la joacă tocmai seara, obosit, murdar și înfometat.

     -Petrică, mergi și spală-te pe mâini și pe față, apoi vii să mănânci. Mâncarea este caldă.

     -Nu vin, mamă. Sunt foarte obosit. Voi mânca un colț de pâine și mă voi culca.

     -Petrică, trebuie să faci baie. Ești murdar din cap până în picioare.

     -Voi face baie mâine, mamă. Acum mi-e prea lene.

     -Nu lăsa pe mâine ce poți face azi, Petrică! Se pot întâmpla alte lucruri.

     Într-un final, băiatul a cedat la insistențele mamei și a făcut rapid baie.

     A doua zi, duminică, familia lui Petrică a avut musafiri. Cei doi veri ai băiatului au venit în vizită împreună cu părinții lor. Petrică a fost atât de entuziasmat să le arate celor doi jucăriile și să se joace cu ele, încât nu i-a mai păsat de proiectul pe care ar fi trebuit să îl predea. Musafirii au plecat seara târziu, iar Petrică nu a avut timp decât să facă baie și să se bage în pat.

     Luni, în ziua predării proiectului, băiatul ajunge la școală. Toți colegii săi îi dau doamnei învățătoare dosarul cu proiectul, numai Petrică nu.

     -Unde e proiectul tău? îl întreabă Diana.

     -L-am uitat acasă, minte băiatul.

     -Ce carte ai povestit?

     -Ă, ă, ă, se bâlbâie Petrică. Am uitat.

     Diana se uită lung la el, apoi își întoarce privirea.

     A doua zi, se anunță câștigătorii. Toți participanții primesc câte un puzzle, iar locul I la băieți a fost câștigat de un coleg de clasă de-al lui Petrică. Văzând mașina cu telecomandă primită de colegul său, lui Petrică îi pare foarte rău că nu a reușit să lucreze la proiect și își amintește de vorbele mamei sale: ”Nu lăsa pe mâine ce poți face azi” și înțelege că doar cu trudă poți obține ceea ce îți dorești.

     Din acea zi, Petrică este un copil ascultător și harnic, iar, după câtva timp, a primit mașina cu telecomandă de la părinți, care și-au respectat promisiunea. Petrică este acum un copil exemplar care își face temele la timp și ascultă de părinți și de doamna învățătoare.

TATA - MUNTE DE IUBIRE

Tata-i stâlp, e-o stâncă tare
Prin postură și purtare,
E un munte de putere;
Împlinește orice vrere.

Are un suflet sensibil
Fără să fie vizibil.
Cu iubire îl privește
Pe copilul său cum crește.

De e trist, înfrigurat,
De probleme-mpovărat,
Copilașii de-i zâmbesc,
Ochii tatălui lucesc.

Știi, tata mereu te iartă
Chiar de uneori te ceartă.
Să-l asculți și ia povață
De la cel trecut prin viață.

Îl aștepți să vină-acasă
Să stingi dorul ce-l apasă.
Îl aștepți mereu în prag
Cu iubire și cu drag.

El muncește și se zbate
Și să mute munții poate.
Truda multă îl îndoaie,
Grijile îl încovoaie.

Călător de-i fi în lume,
Să-l faci mândru de-al său nume
Și chiar de îmbătrânește
Să știi că tot te iubește.

Acum tata stă în prag
Cu iubire și cu drag.
Te-așteaptă să vii acasă
Să stingi dorul ce-l apasă.

POVESTEA IEPURAȘULUI DE PAȘTE

     Pe iepurașul de Paște îl cunoaște toată lumea. Copiii îl așteaptă cu nerăbdare în preajma marii sărbători, pentru că el le aduce multe cadouri, ouă de ciocolată și alte dulciuri delicoase. Însă nu toată lumea îi cunoaște povestea vestitului urecheat.

     Se spune că, odată, pe un câmp înverzit, săreau fericiți mulți iepurași, mai mici și mai mari. Erau familii întregi de iepuri care trăiau fericite și se hrăneau cu iarbă din belșug. Cei mai micuți dintre ei țopăiau cât era ziua de mare și se jucau urmărindu-se unul pe celălalt, ascunzându-se în iarba înaltă.

     Într-o zi, însă, cel mai mic dintre urecheați, încercând să își găsească prietenii la un joc de ”de-a v-ați ascunselea”, se îndepărtează de casă și se rătăcește. Acesta aleargă speriat, încercând să găsească drumul potrivit, când ajunge pe o potecă. El și-a amintit că părinții i-au tot spus să nu se ducă spre satul oamenilor, pentru că este primejdios. L-ar fi putut prinde oricine. Așa că se gândește mai bine și vrea să se întoarcă înapoi în iarba deasă. Dar nici nu face bine primul salt, că este prins într-un sac. Iepurașul cel mic încearcă să scape, se zbate cât poate de mult, însă nici urmă de izbândă. Se gândește că ar fi mai bine să nu-și risipească energia. Poate că atunci când va găsi o scăpare, va fugi mâncând pământul.

     La un moment dat, iepurașul simte că este lăsat pe pământ și se pregătește să scape. Când colo, sacul este îndepărtat, iar urecheatul se vede într-o cușcă bine ferecată de o făptură pe care nu o mai văzuse niciodată. Mergea pe două picioare, nu pe patru ca el, era mult mai mare chiar și decât tatăl lui, pe care îl vedea cel mai înalt din lume. Ființa cea nouă mai avea și două brațe puternice. Mama iepurașului îi povestise câte ceva despre aspectul fizic al oamenilor, iar făptura aceasta semăna izbitor cu ceea ce îi spusese mama. Deci părinții nu îl avertizaseră degeaba. Micul iepuraș este captiv într-o cușca mică cu gratii în care abia are loc să facă două salturi. Săracul, este foarte speriat, încearcă să scape, să muște din gratiile de fier, dar sunt mult prea tari chiar și pentru dinții lui.

     Dintr-odată, aude glasul omului care l-a captivat:

     -Ce friptură gustoasă vom face din tine mâine, în ziua de Paște. Abia aștept să îi spun soției mele. Ce bucuroasă va fi să ne pregătească un așa ospăț într-o zi așa importantă.

     Auzind acestea, iepurașul devine și mai speriat, tremură ca varga și începe să plângă.

     Omul avea o fetiță tare frumușică și drăgălașă care îl găsește închis pe micul animal. I se face milă de el și îi roagă pe părinții săi:

     -Mamă, tată, vă rog să îl eliberați din cușcă. Este un animăluț tare speriat și, în plus, nu a făcut niciun rău.

     -Nu se poate, fata mea! spune tatăl pe un ton răstit. O să pregătească mama ta o friptură delicioasă din el și va pune și legume din grădină. Vom avea o masă pe cinste mâine.

     Fetița se întristează la auzul acestor vorbe, spunând în sinea ei că ea s-ar mulțumi doar cu legume crude în ziua de Paști. Și gândindu-se la mâncare, se întreabă dacă iepurașului nu i-ar fi foame. Merge în grădină și smulge câteva ridichi proaspete din pământ și niște morcovi. Se pare că iepurașului îi era tare foame, pentru că a mâncat tot. Fetița sesizează că lui îi plac mai mult morcovii, așa că îi mai aduce câțiva.

     -Oare ce nume să îți pun? se întreabă fetița, observând că micul iepuraș țopăie de bucurie la vederea celei de-a doua porții de morcovi. Domnul Țup te voi numi. Domnule Țup, am un plan. Atunci când părinții mei vor plivi în grădină, te voi elibera și te voi duce la familia ta. Cred că îți este foarte dor de părinții și de frații tăi. La auzul acestor cuvinte, Domnul Țup sare de bucurie în cușcă și așteaptă răbdător ca fetița să se întoarcă la el.

     După câtva timp, copila îi dă drumul iepurașului din cușcă, îl bagă într-un sac cu un orificiu prin care să poată respira și îi spune să nu se sperie, pentru că îl va elibera de îndată ce va ieși din sat.

     La un moment dat, Domnul Țup este eliberat chiar pe poteca de pe care fusese capturat de către tatăl fetei. Țopăie bucuros în iarba deasă, iar fetița se ia după el. Aleargă câteva minute și observă cum Domnul Țup își regăsește familia, fiind mândră de fapta ei, chiar dacă părinții ei nu vor fi la fel de bucuroși.

     Micul iepuraș își reîntâlnește frații și promite că va fi mai atent să nu se mai rătăcească vreodată. Le povestește tuturor isprava sa, iar familia de iepurași se hotărăște să o răsplătească pe fetiță pentru fapta ei bună.

     A doua zi, Domnul Țup îi îndrumă pe ceilalți iepuri spre poteca ce duce în satul oamenilor. Văzând la întoarcerea spre casă drumul prin gaura din sac făcută de fetiță, micul iepuraș încearcă să-și amintească pe unde a trecut.

     Într-un final, ajunge la o casă pe care o recunoaște ca fiind locuința fetiței care l-a salvat. Familia de iepurași intră în curte. Auzind zarva de afară, fata iese în întâmpinare și rămâne surprinsă când vede ceata de urecheați în frunte cu Domnul Țup. Fiecare iepuraș adunase câte ceva de pe drum pentru copilă în semn de mulțumire pentru fapta sa. Unul a găsit o piatră frumoasă, altul a adus un fir de iarbă. Domnul Țup găsise pe drum un ambalaj strălucitor în care era împachetată o bomboană și îi dă fetiței. Copila este foarte fericită și o mănâncă, mai ales că era ziua de Paște, o zi de bucurie în care se sărbătorește dărnicia și bunătatea. Cu atât mai mare era fericirea cu cât iepurașii îi oferiseră o surpriză atât de frumoasă. 

     Văzând entuziasmul fetiței, iepurașul și-a promis că va veni în fiecare an de Paște pentru a-i mulțumi copilei că l-a salvat de la moarte.

     Obiceiul s-a păstrat și astăzi, când iepurașul vine la copiii care se aseamănă cu fetița din poveste. El poposește la cei generoși, buni la suflet și cuminți, aducându-le dulciuri și multă bucurie în inimi.

GHICITORI DE PRIMĂVARĂ

Mic, firav, de sub zăpadă
Iese micul bobocel.
Toată lumea vrea să-l vadă.
Este micul... (ghiocel)

Galbene, roșii și albe,
În culori nenumărate,
Să îi ofer mamei mele
Din grădina mea... (lalele)

Coada ca o forfecuță,
La streșini face căsuță,
E o pasăre voinică.
Se numește... (rândunică)

Apar primii ghiocel
Și înverzesc copăcei,
Oamenii pe câmpuri ară
În anotimpul... (primăvară)

Primăvara ea apare,
Este o legumă verde.
În salată-i bună tare.
Se numește... (ceapă verde)

Insectă ce face miere
Din polenul din grădină.
Când înțeapă-are putere.
Este harnica... (albină)

CĂTRE ZÂNA PRIMĂVARĂ

Iubită primăvară, dar bine c-ai venit!
De când te-am așteptat! Natura a-nverzit,
Păsările cântă, copacii înfloresc,
Iar de dragul tău, troiene se topesc.

Noi te primim cu cântec și chiot de copii
Și tot cuprinsul țării te aștepta să vii,
Să îți reverși asupra-i iubitul tău zefir
Și să plutească-n aer parfum de trandafir.

Un ghiocel micuț de sub omăt apare
Și își ivește capul. E-nfrigurat, se pare!
Se uită-n sus la raza de soare ce-i zâmbește,
Iar floarea cea firavă pe dată se-ncălzește.

Albinele-adormite după tine tânjeau;
De-atâta somn de iarnă, deja nu mai puteau.
Doreau să iasă-afară, să strige-n gura mare,
Să fie fericite că vor putea să zboare.

Și Moș Martin, săracul, ieșind iar din bârlog,
Se-nghesuia-n pădure, voia să-și facă loc
Printre-animalele-ajunse-n faptul serii
Ce admirau de-o vreme venirea primăverii.

O, Zână Primăvară, noi te rugăm cu drag
Să fii la fel de bună, să stai pe-acest meleag!
Întreaga suflare își cântă bucuria:
Primăvara și-a-nceput la noi călătoria!

POVESTEA GREIERAȘULUI GENEROS

    A fost odată un greieraș căruia îi plăcea tare mult să cânte la chitara lui. Vara, când serile erau mai călduroase decât în restul anului., greierașul își lua chitara în spinare și stătea în iarba verde. El iubea tare mirosul de iarbă proaspăt cosită, așa că ieșea la plimbare și cânta în vecinătatea casei sale.

    Oamenilor le plăcea mult cântecul micuței vietăți și îl ascultau în fiecare seară cu plăcere la lumina lunii de pe cer.

    Cineva, însă, nu era prea încântat de instrumentul zgomotos al micului greier. Furnica, vecina greierașului, era foarte deranjată de cântecul pe care îl auzea în fiecare seară până târziu. Ea muncea mult în timpul zilei și dorea ca seara să doarmă pentru a fi odihnită ca să poată strânge provizii pentru toamna care se apropia cu pași repezi. 

    Într-o seară, furnica își dă seama că nu mai aude cântecul greierașului și se bucură nespus, pentru că astfel se poate odihni după o zi istovitoare de muncă. A doua seară, la fel, nici urmă de greieraș. După o săptămână în care chitara nu s-a mai auzit, cei doi vecini se întâlnesc. 

    -Vecina mea furnică, ce bine-mi pare că te găsesc!

    -Ce e, greierașule? Ți-ai pierdut chitara? întreabă furnica și pufnește în râs.

    -Nu, s-a rupt o coardă din chitară și acum nu știu ce să mă mai fac. Ai putea să mă ajuți să o repar? întreabă plin de tristețe micul greieraș.

    -Da` cum să nu! Tu m-ai întrebat cumva pe mine dacă pot dormi din cauza cântecului tău? Vecine, eu acum muncesc și nu am timp de problemele tale.

     Greierașul își pleacă spășit capul și se îndepărtează deznădăjduit de furnică.

    În acea seară, furnica se trezește într-un zgomot asurzitor. Oamenii vorbeau foarte tare, fiind indignați că micul greieraș nu mai venea să le cânte. Vecina furnică ar fi dat orice să îl aducă înapoi pe greieraș, pentru că zgomotele provocate de oameni erau mult mai neplăcute decât cântecelul din chitară.

    După câteva zile, greierașul a reușit să-și repare chitara, înlocuindu-și coarda stricată cu cel mai subțire fir de iarbă pe care l-a găsit. El abia aștepta să-i încânte din nou pe oameni. 

    Toți s-au bucurat la auzul minunatului cântec. Până și vecina furnică a fost fericită în sinea ei că zgomotele oamenilor au dispărut, însă nu i-a mulțumit greierașului că a revenit și nici nu i-a cerut scuze că nu i-a oferit ajutorul.

    A trecut și vara cea călduroasă, iar toamna cea mohorâtă își intrase în drepturi. Vântul bătea cu putere, iarba începuse să se veștejească, ploaia cădea cu repeziciune pe pământ. Căsuța furnicii fusese inundată. Vai și-amar de capul sărăcuței ființe! Unde să meargă ea? Avea multe provizii, nu voia să le lase în casă, iar ea să plece și mâncarea să piară în apa care se tot aduna la marginea casei ei. Într-un final, își amintește de vecinul său, își ia câteva provizii cu ea și îndrăznește să bată la ușa greierașului. 

    -Vecine, ajută-mă, te rog frumos! Casa mea a fost inundată de ploaia aceasta rece și nu am unde să mă adăpostesc.

    -Intră, furnică! Te voi găzdui eu toată iarna. Să nu îți faci griji!

    -Dar ce vom mânca? întreabă îngrijorată furnica.

    -Am și eu proviziile mele.

    -Dar credeam că tu doar ai cântat toată vara, nu știam că ești și harnic.

    -Cât timp am cântat, oamenii m-au ascultat și mi-au răsplătit truda. Mi-au oferit firimituri de pâine și resturi din hrana lor. Astfel, eu am strâns și am cămara plină.

    -Mă bucur mult, greierașule. Îmi pare rău că nu te-am ajutat atunci când ai avut nevoie. Acum văd cum e să fii la ananghie. Îți mulțumesc mult pentru generozitatea ta. Ești un adevărat prieten și nu o să te mai judec niciodată pe nedrept. Aș vrea să îți ascult cântecul în fiecare vară.

    Așa au devenit prieteni greierele și furnica. Greierașul a dovedit că este o făptură harnică, dar și darnică. El nu doar se distrează cântând, ci muncește cu adevărat și îi bucură pe oameni cu cântecul său în fiecare vară.

ODĂ MAMEI

Mama e rază de soare,
E iubire și-alinare.
E cea mai scumpă comoară;
Ea te vede-ntâia oară.

Primii pași Ea ți-i îndrumă
Și durerile le curmă,
Lacrimile ți le șterge
Și te-nvață-ncet a merge.

Mama-i dragoste, e dor,
E un suflet călător.
Chiar dacă nu e cu tine,
Îți poartă grija, vezi bine.

Mama este infinit,
Te iubește de-ai greșit.
Infinit de bunătate,
Chiar de-ai supărat-o, poate.

Mama-i cel mai frumos cânt
Ce îl porți mereu în gând.
Când în lume vrei să pleci,
Lacrimile să îi ștergi.

Să ții minte tot ce-ți spune.
Nu-i alta ca Mama-n lume!
Pentru tine ea aleargă,
Se gândește și se roagă.

Mama e icoană sfântă,
Puternică, neînfrântă
Trimisă de Dumnezeu.
S-o porți în suflet mereu!

VESTITORII PRIMĂVERII

    Demult, într-o țară îndepărtată, acolo unde domneau zăpada și gerul, a apărut de nicăieri o rândunică rătăcită de stolul ei.

     Tot zburând de colo-colo și încercând să vadă în zare o urmă care ar fi putut-o îndrepta spre familia ei, i s-a făcut foame. Biata pasăre s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, nici urmă de vreun viermișor gustos care i-ar fi potolit foamea; doar zăpadă pe toată întinderea. Până la urmă, se încumetă să își înfigă piciorușele în omătul rece. Ar fi vrut să renunțe la căutarea hranei, pentru că înghețase cu totul, dar stomacul ei nu mai putea aștepta. Se hotărăște și bâjbâie cu ciocul, poate ar mai găsi măcar o frunză uscată sub care s-ar fi ascuns o insectă cât de mică. 

    Ciugulind în zăpadă, găsește o frunză verde lunguiață ca lama unei săbii. ”Numai bine!”, se gândește rândunica. ”Acolo unde este verdeață, există și viață. Așa era în țara mea. Am speranța că voi găsi ceva de mâncare și pentru mine”, își spune în sinea ei și continuă să ciugulească vârtos prin zăpadă.

     -Hei, nu mă deranja! Dormeam așa de bine aici, sub plăpumioara mea albă. Mi-e frig! Învelește-mă la loc, oricine ai fi! se răstește un clopoțel alb cu un moț verde; pesemne că purta o căciulă, atât de frig îi era.

     -Un clopoțel în zăpadă! rostește mirată pasărea. Spune-mi, te rog, ai văzut vreun viermișor, acolo, sub plăpumioara ta de nea? Îmi este foarte foame și nu văd decât zăpadă în jur. Piciorușele mi-au înghețat, iar aripioarele abia dacă mai pot zbura din cauza frigului.

    -Nu am văzut nimic. Am dormit până să mă deranjezi tu! spune furios clopoțelul alb căruia abia i se vedea căciulița verde.

    -Iartă-mă! Nu am vrut, se scuză spășită și dezamăgită pasărea. Ce mă voi face eu singură, flămândă și înfrigurată în ținutul acesta alb? 

    Soarele, care de mult timp nu mai încălzise pământul din țara aceea de gheață, i-a auzit deznădejdea puiului de rândunică și a trimis o rază care să-i dezmorțească aripioarele și să se poată salva de gerul năprasnic. Pasărea a simțit căldura firavă a soarelui și puterile i-au mai revenit. Raza sfioasă a atins și zăpada de deasupra micului clopoțel. Neaua a început să se topească încet, iar clopoțelul a căscat, și-a deschis ochii și și-a întins frunzele.

      Mirat fiind de puterea sa, văzând minunata plantă din zăpadă, soarele a trimis din ce în ce mai multe raze ca să încălzească pământul înghețat. Odată cu ele, a fost chemată și Zâna Primăvară, care a înviat toată natura. Au apărut insectele, plantele, iar copacii așteptau nerăbdători să înmugurească. În zare, se vedeau păsări care admirau minunea ce s-a petrecut pe întreaga întindere de pământ.

    Mica rândunică s-a împrietenit cu clopoțelul care se transformase într-o floare frumoasă, cu căpșorul alb, ce încă își păstrase căciulița cea verde pentru că încă îi era frig. În timp ce se minunau împreună de peisajele care se transformau sub bagheta magică a Zânei Primăvară, se apropie de cei doi câteva rândunici dintr-un stol. Mica pasăre îi recunoaște imediat:

    -Ghi! O! Cel! i-a strigat ea pe cei trei frați ai ei de care se pierduse și pe care i-a îmbrățișat cu bucurie.

     -Surioara noastră dragă! Ne-a fost teamă că te vom pierde pentru totdeauna. Dar cine este micul tău prieten?

     -Este o floare-clopoțel. Nu-i așa că e o floare frumoasă? Ai un nume, clopoțelule?

     -Nu am. Credeți că îmi puteți da voi un nume?

   -Te voi numi Ghiocel, în amintirea reîntâlnirii mele cu frații mei iubiți și în speranța venirii primăverii, pentru că tu ai apărut odată cu prima rază de soare care m-a salvat și pe mine. Acum eu voi pleca împreună cu familia mea să vestim venirea primăverii pe aceste meleaguri și să le povestesc oamenilor despre prietenul meu, Ghiocel.

     -E un nume minunat, prietena mea! Îți mulțumesc! Datorită ție mi-am scos capul de sub zăpadă și pot admira frumusețile aduse de Zâna Primăvară. Îmi pare rău că ți-am vorbit necuviincios atunci când m-ai trezit din somn de sub plăpumioara de nea.

    Spunând acestea, ghiocelul și-a plecat capul, rușinat fiind de vorbele adresate rândunicii când a fost deranjat din somn. De atunci și până acum, cei doi prieteni, rândunica și ghiocelul, se reîntâlnesc în fiecare an primăvara. Ghiocelul încă mai este sfios și își ține capul plecat, amintindu-și de cele spuse de el acum mult timp către mica rândunică.